Mulți ani mi-a luat să-nțeleg că viața este un flux continuu de conexiuni.
Ca un val de legături care vin și pleacă, lăsând în spate amintiri și marcaje.
Obișnuiam să plâng, să jelesc după fiecare ruptură,
din simplul fapt că nu concepeam ideea de continuitate și noi posibilități.
La fiecare conexiune pierdută, simțeam cum se duce o parte din mine, din sufletul meu
și îmi dădeam singură în cap cu gânduri
care doar mi-au mâncat din timp:
Nu voi mai găsi pe nimeni așa,
Nu voi mai avea cu nimeni acea chimie,
Iar am pierdut, iar am oferit prea mult din mine.
Începeam să cobor pe această spirală a frustrării și amărăciunii,
în care eram tot mai supărată pe oameni, și mai ales pe mine.
Că am permis din nou să simt, să mă deschid,
să permit sa fiu cunoscută de către alții.
Până când am început să remarc cu cât de multe persoane pot avea
alte conexiuni,
alte conversații,
mergând pe cărări necunoscute în ce scriam povești noi.
Așa că am început să mă bucur de fiecare om în parte, de fiecare moment,
să fac loc flow-ului firesc să își facă mendrele în viața mea.
Nu mai conta pentru cât timp voi avea acea legatură, pentru câte luni va fi acea persoana în viața mea.
Ci începuse să conteze ceea ce este
acum.
Iar din acel moment nu mi-a mai fost frică să fiu eu,
să depun suflet așa cum o fac mereu, să mă implic cât consider,
să creez noi amintiri și să trăiesc ceea ce prezentul îmi oferă.
Pentru ca asta sunt până la urmă.
Un om care alege sa fie om.
Aleg să simt emoții și să mă bucur de conexiunile pe care le am acum.
De fiecare dată când îmi plângeam de milă că nu o sa mai găsesc pe cineva cu care să port discuții interminabile în toiul nopții, sau lângă care să mă simt confortabilă,
viața îmi arunca oportunități peste oportunități, în care mi se arata că
Ba da, uite aici, o noua posibilitate. Take it.
Or leave it.
Suntem niște ființe atât de complexe, capabile de a forma sute de mii de legături cu
cei din jurul nostru.
Asta e ceea ce ne definește până la urmă. Abilitatea de a fi sociabili, de a ne conecta emoțional și mental unii cu ceilalți.
De a dărui și de a primi.
De ce să ne opunem față de ceea ce suntem?
Nu zic, chiar și acum după ce am avut această realizare
că viața nu se termină odată cu pierderea unei conexiuni,
I still got the blues.
Doar că nu mă las acaparată cu totul.
Accept că mă doare, fiindcă e normal să simți pierderea cuiva din viața ta,
indiferent de cât a durat.
Îmi accept toate sentimentele, bune și mai puțin plăcute.
Îmi permit să le simt, ca mai apoi să pot merge mai departe.
Să am acea ușă deschisă pentru noi conexiuni.
Nu mai port amărăciune în suflet că s-a terminat, poate doar nostalgie
pentru ceva frumos ce a fost cândva.
Dar e ok, viața e un șir de conexiuni infinite,
iar asta a fost doar încă o poveste
din viața mea.
Mara Florescu 